The Statues of Buddha from Bamiyan and Autocrats


Columns of dust aroused high, eclipsing the horizon as whirlpools of winds danced at the edges of this great conquering army. Waves of marching troops drummed with shields, and leather sandals hitting the ground rhythmically. They have traveled far, farther than they thought they ever will, and still farther than their imagination will they march, beyond their maps, beyond the edges of their known world.

But why march for years and years so far from home and relevance? For dreams of loot and plunder, gold and silver, slaves and burned ash cities? The hearts of drunken warriors and sheepish warmongers covet and lust for these trinkets and the lamentations they come with. No, these were no warriors of trivial desires for war and destruction. These were soldiers, battled hardened in tactics and strategies for many years. These were the soldiers of Alexandros the third of Makedon, basileus (king) of Makedon of the ancient bloodline of the Argead noble house, who later will be known to the world as Alexander the Great.

They have traveled far, far away from their home, the kingdom of Macedon. They have traveled through Asia Minor, through all the Middle Orient, to Egypt and swung back through Mesopotamia, deeper and deeper into the land of the Persians, as their mighty empire took blow after blow from Alexander until it laid on its knees before the speer lords of the mountains, those that now kept the fierce and fiery Sparta in their leash, as also the Persian Empire, the Greek cities, Egypt and the horse lands of Scythia and Bactria.

But their leader, general, and hero Alexander the Great wanted more, for he too dreamt of what the Persians Shahs (kings) dreamt in their youth, of an Empire that unifies all known civilizations under one scepter, one throne, one banner, one law of the land. So he marched further and further from home as his troops, ever loyal, marched after him to the edges of the known world.

It is said that when he reached India, near a river crossing, an Indian gymnosophist laid in meditation upon a rock. Gymnosophists were the greek equivalent of yogis. Curious as he was, he even had a fascination with the cynics, as Alexander the Great once said that if he wasn’t born Alexander the Great, he would have chosen to be Diogenes of Sinope, he dismounted his steed Bucephalus, the black stallion, and enter a conversation with this curios skinny bearded man that laid idle as history was marching right along his insignificant rock.

Alexander the Great asked this man what was he doing, by just sitting idle on a rock near this river crossing. The yogi answered: “Conquering myself. You?”, immediately, unimpressed Alexander answered: ”Conquering the world!”, as they both started to laugh at each other’s endeavor, as to one the other’s endeavor seemed futile and trivial. One sitting idle upon a rock near a river, conquering himself, the other burning and killing others for glory and power, and a dream of encompassing all the 4 quarters under one will.

A task that each deemed madness to the other’s will and rationale.

It is no small thing of us, as a species, that this yogi’s name is not known, for how few admire and emulate those that try to conquer themselves, their desires and ambitions, their needs and pleasures, their pains and fears, when one can more easily grasp the world into his iron grip, to bend and subdue other beings to your will.

Force it is a much easier way, you just need to inspire others in that quest of craving and desiring that lays outside of themselves.

What lays outside of man can be conquered by force. What lays inside of man needs stillness and silence, just to appear from the veil of unconsciousness.

What adventure and thrill lay upon the life of a man that searches in himself and not the world? That serenity to calm down the inner animal, to lay still and gaze into the abyss that resides between the shining stars and utter cosmic darkness? And then just breath in profound, and exhale long and accept it, without a fight, without fear, without hope, without a wish of permanence?

As a species that has struggled to advance up the food chain, our vision has little to do with this inner adventure. Human beings are rather captivated by the external adventure of life.

People are rather pragmatic, adaptable, concerned about what they can achieve, their own survival and success above others on a higher branch of the Tree of Life. Fight, overwhelm, dominate, subjugate, abuse your inner humanity and others, burn the world to make a new one according to your vision, and we humans will keep your name immortal. The gods of dread and awe always sit near each other.

As Achillies inspired Alexander the Great, Alexander the Great Caesar, Caesar Napoleon, Napoleon Hitler and Stalin and their present-day human derivations.

Humankind is in love with its aggressive instinct and its fruits of control, power and ambition over others and over existence, against existence. Aggressive people, but organized in their efforts, not impulsive and chaotic, tend to come out of their reference groups as leaders who fascinate and instill fear and authority.

Barbarians dressed in sophisticated clothes, regardless of the century, haunted and enchanted by their unquenchable appetite for control, tend to be ambitious and diligent with their burning desires. Burning desires that will consume first the world, and only then will the desires consume also their creators.

Healthy defensive aggressivity for self-preservation is on a very thin line with hostile aggression that brings cruelty, suffering and destruction. And we are enamored as a species, with the results of aggressivity of our will upon the world.

It enchants us because it offers, on the surface, a clearer, simpler and faster way to extract and satisfy our desires from the annoying world that frustrates us. Especially when we are dealing with our own humanity or the humanity of others who have their own agendas and ways of being and doing things.

The Persian Empire, in its time, was the relative equivalent of the European Union with a Federal Army (mind you an EU with an expansion appetite), but had under its umbrella even more diverse cultures, civilizations, and creeds.

It was a success story for hundreds of years, decreasing war in the Middle Orient, using standardized coins, laws, languages, treaties, trade, education, tolerance among beliefs and creeds - for peace among wolves, means the lion reigns above their necks.

Yet the world adores the one that brought its end through sword and flame, yet Alexander the Great did protect the West and its values, but he did destroy something that worked well in the East. He protected but he also destroyed. He destroyed but he also protected.

His invasion of India was a costly affair, by far the most costly invasion for the army of Alexander for the kingdoms of India had vast innumerable armies and battle elephants.

And his troops were beginning to show a slightly thinner loyalty to Alexander’s vision or his desire to ever conquer more. Most of the troops wanted to return home, but some remained in this area even after the death of Alexander the Great in his failed expedition to Arabia and the dissolution of his empire into separate kingdoms led by his generals.

Some soldiers remained in the conquered lands as lords and kings, nobles and leaders in those parts for centuries, infusing greek culture with Indian, greek beliefs with Buddhist beliefs, greek art with Indian art, developing unique and original kingdoms where the West blended with the East. Respecting one of the last wishes of Alexander the Great, for the West to be fused with the East through society, art, and family ties.

As centuries wore on, these cultures of Hellenistic culture and Buddhist religion developed their own art, of which the Buddhas of Bamiyan are part. Bamiyan is a city in Afghanistan that resides on the Silk Road. Around this city, in the Bamiyan valley, a few Buddhist monasteries were built by monks and ascetics, as centers of art, philosophy, religion, and culture. A few of them became hermits and lived in dug-in caves on the sides of mountains.

The immense statues of Buddha were named:” The Eastern Buddha” this had 38 m or 125 ft, and it was built in 570 AD. The second one was named “The Western Buddha”, and it had 55 m or 180 ft, and it was built in 618 Ad.

The statutes were later developments of Gandhara art. They were painted to enhance their expression, the first one was painted with multiple colors and the second one with carmine red. The statues were accompanied by numerous caves and surfaces decorated with paintings and colorful murals.

Their beauty was meant to inspire higher states of consciousness, to value and orient in life, keeping in perspective and attitude the more important things in life.

Alongside offering paths to endure and thrive in life among moments of pain, and loss of cherished things and loved people, of joyful youth and strong health, of loss of body, and mind.

To remember human beings that permanence was not given to them by existence.

The moon rose and fell, the sun rose and set, the seas bored the tides and gripped the seashores, then suddenly, repeatedly, it let go of them like silk let’s go of perfumed skin.

Stone was corrupted by memory, and people forgot that they were statues of Buddha, of enlightenment, symbols indicating the ability to transcend instincts, desires, struggle, war, words.

The capricious forgetfulness overcame the strength of the stone, and people forgot that these artefacts of memories, of living calmly and sensibly with respect for all beings and their time spent living under the sun, were extinguished.

As in the past, so in the present. We know the name of the man who ordered the destruction of these statues declared as unholy idols in 2001, but we do not know the names of those that build them with fervor and cherished them as places of meditation for inspiration towards a more profound, significant and serene experience of living as human beings.

It is said that the first generation builds, the second maintains, and the third one destroys, for it no longer understands the value or relevance of the world that it inhabits. Sometimes it doesn’t even remember its link in the chain of generations.

The present devours the significance of the past, while the future will learn from the brutality of the present, brutality that has accompanied us throughout our history. Tyrants suffocate history with iron and fire, imprinting their deeds in our memories, while calm people endure their destructive ambitions in an attempt to protect their lives and are forgotten.

Also remember the peacemakers, and admire them at least half as the warlords of every century that captivate our attention and fascination so much. Although the Buddha statues in Bamiyan were destroyed and subjected to change, time was much more generous with them than with the autocrats and their wars. Peace and calm always persist more than war and hostility.




Statuile lui Buddha din Bamiyan și Autocrații


Coloane de praf s-au ridicat în urma lor eclipsând orizontul, în timp ce vârtejuri de vânt dansau la marginile acestei mari armate cuceritoare. Valuri de trupe mărșăluiau bătând scuturile ca niște tobe, în timp ce sandalele lor de piele loveau ritmic pământul. Au călătorit mult, mult mai departe decât au crezut că o vor face vreodată și încă și mai departe decât imaginația lor vor merge, dincolo de hărțile lor, dincolo de marginile lumii lor cunoscute.

Dar de ce să mărșăluiești ani și ani atât de departe de casă și de cunoscut? Pentru vise de pradă și jaf, aur și argint, sclavi și orașe năruite în cenuşă arsă? Inimile războinicilor beți și colerici tânjesc după aceste jucării decorative și lamentațiile cu care acestea vin însoțite. Nu, aceștia nu erau războinici ai dorințelor banale de război și distrugere. Aceștia erau soldați, luptând cu tactici și strategii pe mulți ani. Aceștia erau soldații lui Alexandros al treilea din Makedon, basileus (rege) al Makedonului din vechea linie de sânge a casei nobiliare Argead, care mai târziu va fi cunoscut lumii ca Alexandru cel Mare.

Au călătorit departe, departe de casa lor, departe de regatul Macedoniei. Ei au călătorit prin Asia Mică, prin tot Orientul Mijlociu, până în Egipt și s-au întors prin Mesopotamia, din ce în ce mai adânc în Imperiul Perșilor. Pe măsură ce puternicul lor imperiu a primit lovitură după lovitură de la Alexandru, în cele din urmă imperiali persani a îngenuncheat în fața sulițelor stăpâniilor munților, cei care țineau acum în lesă pe înverșunata și înflăcărata Sparta, precum și Imperiul Persan, liga orașelor grecești, regatul milenar al Egiptului și ținuturile vaste ale lorzilor cailor din Scitia și Bactria.

Dar liderul lor, generalul și eroul lumii grecești Alexandru cel Mare și-a dorit mai mult, pentru că și el visa la ceea ce șahii perșilor au visat în tinerețea lor, la un Imperiu care unea toate civilizațiile cunoscute sub un singur sceptru, un singur tron, un singur stindard, o singură legea a pământului. Așa că a mărșăluit din ce în ce mai departe de casă, în timp ce trupele sale, mereu loiale, mărșăluiau după el până la marginile lumii cunoscute.

Se spune că atunci când a ajuns în India, lângă trecerea unui râu, un gimnosofist s-a așezat în meditație pe o stâncă. Gimnosofiștii erau echivalentul grecesc al yoghinilor.

Curios cum era Alexandru cel Mare, având un mare interes pentru filosofi, spunând chiar odată că dacă nu s-ar fi născut Alexandru cel Mare, ar fi ales să fie Diogene din Sinope, și-a descălecat armăsarul negru Bucephalus lângă gimnosofist și a intrat într-o conversație cu acest straniu bărbat slab cu barbă lungă, care era neimpresionat în timp ce istoria mărșăluia chiar de-a lungul stâncii sale nesemnificative.

Alexandru cel Mare l-a întrebat ce face stând inactiv pe o stâncă lângă trecerea unui râu. Yoghinul a răspuns: „Mă cuceresc. Tu?” imediat neimpresionat, Alexandru a răspuns: „Cuceresc lumea!”. Amândoi au început să râdă unul de efortul celuilalt, pentru că efortul celuilalt părea zadarnic și inutil. Unul stând inutil pe o stâncă oarecare lângă un râu oarecare cucerindu-se pe sine, celălalt arzând și ucigând pe alți oameni pentru glorie și putere, visând să cuprindă toate cele 4 zări sub o singură voință cucerind lumea.

O întreprindere pe care fiecare a considerat-o nebunie în comparație cu rațiunea celuilalt.

Nu este puțin lucru din partea noastră, ca specie, că numele acestui yoghin nu este cunoscut, căci cât de puțini îi admiră și emulează pe cei care încearcă să se cucerească pe ei înșiși, dorințele și ambițiile, nevoile și plăcerile, durerile și fricile lor, pe când ceilalți care doresc să cucerească lumea, să o prindă-n strânsoarea lor de fier, pentru a îndoi și a supune alte ființe voinței lor, sunt faimoși și primesc statui și ovații.

Forța este o modalitate mult mai fermecătoare în a ademenii și instiga oamenii în a căuta ceea ce se află în afara lor.

Ceea ce se află în afara omului poate fi cucerit prin forță, dar ceea ce se află înăuntrul omului are nevoie de liniște și tăcere, doar pentru a apărea de sub voalul inconștienței.

Ce aventură poate fi și ce fiori se pot afla în viața unui om care caută în sine și nu în lume ca acel gimnosofist? Poate acea seninătate de a calma animalul interior, de a sta centrat în sine privind în întunericul cosmic care se află între stelele strălucitoare, inspirând adânc și expirând lung și a accepta viața, fără luptă adversială, fără teamă, fără speranță, fără dorință sau semn de permanență.

Ca specie ce a luptat să avanseze în lanțul trofic, puțin din viziunea noastră are de a face cu această aventură interioară. Ființele umane sunt mai degrabă captivate de aventură externă a vieții.

Oamenii mai degrabă sunt pragmatici, se adaptează, sunt preocupați de ceea ce pot obține, de propria lor supraviețuire și de succesul mai presus de ceilalți pe o ramură superioară a Copacului Vieții. Luptă, copleșește, domină, subjugă, abuzează de umanitatea din tine și de ceilalți, arde lumea pentru a face una nouă conform viziunii tale, iar noi oamenii îți vom păstra numele nemuritor. Zeii spaimei și ai venerației stau mereu unul lângă celălalt.

Așa cum Ahile l-a inspirat pe Alexandru cel Mare, Alexandru cel Mare pe Cezar, Cezar pe Napoleon, Napoleon pe Hitler și pe Stalin și derivatele lor umane de astăzi.

Omenirea este îndrăgostită de instinctul său agresiv și de fructele sale de control, putere și ambiție asupra celorlalți și asupra existenței, împotriva existenței. Oamenii agresivi, dar organizați în eforturile lor, nu impulsivi și haotici, tind să iasă din grupuri ca lideri care fascinează și insuflă frică și autoritate.

Barbarii îmbrăcați în haine sofisticate, indiferent de secol, bântuiți și vrăjiți de apetitul lor nestins de control, tind să fie ambițioși și diligenți cu dorințele lor arzătoare. Dorințe arzătoare care vor consuma lumea prima oară, iar abia pe urmă dorințele își vor consuma creatorii.

Agresivitatea sănătoasă defensivă, în slujba autoconservării, se află pe o linie foarte subțire cu agresivitatea ostilă care aduce cruzime, suferință și distrugere. Și suntem îndrăgostiți ca specie, de rezultatele agresivității voinței noastre asupra lumii.

Ne vrăjește pentru că oferă, la suprafață, o cale mai clară, mai simplă și mai rapidă de a ne extrage și a ne satisface dorințele din iritanta lumea care ne frustrează. Mai ales când avem de a face cu propria umanitate sau umanitatea celorlalți care au propriile agende și modalități de a fi și a face lucrurile.

Imperiul Persan, la vremea lui, a fost echivalentul relativ (un mare relativ) al Uniunii Europene cu o armată federală (o UE cu un alt autocrat cu apetit de expansiune), dar avea sub umbrela sa culturi, civilizații și crezuri și mai diverse ca UE.

A fost o poveste de succes sute de ani, scăzând numărul de războaie în Orientul Mijlociu, folosind monede standardizate, legi, limbi, tratate, comerț, educație, toleranță între credințe și crezuri, dar când e pace între lupi, înseamnă că leul domnește deasupra gâtului lor.

Cu toate acestea, lumea îl adoră pe cel care a adus sfârșitul acestui imperiu prin sabie și foc. Se spune că totuși Alexandru cel Mare a protejat Vestul și valorile sale, dar a distrus ceva care a funcționat bine în Est. A proteja dar a și distrus. A distrus dar a și protejat.

Invazia sa din India a fost o afacere costisitoare, de departe cea mai costisitoare invazie pentru armata lui Alexandru, pentru că regatele Indiei aveau nenumărate armate cu elefanți de luptă.

Iar trupele lui începeau să-și poarte ceva mai subțire loialitatea față de viziunea lui Alexandru sau dorința lui de a cuceri mereu mai mult. Majoritatea trupelor au vrut înapoi acasă, dar unii au rămas în această zonă chiar și după moartea lui Alexandru cel Mare în expediția lui eșuată în Arabia și dizolvarea imperiului său în regate separate conduse de generalii săi.

Unii soldați greci au rămas în pământurile cucerite ca domni și regi, nobili și conducători în acele părți timp de secole, infuzând cultura greacă cu cea indiană, credințele grecești cu credințele budiste, arta greacă cu arta indiană, dezvoltând regate unice și originale în care Vestul s-a amestecat cu Estul. Respectând una dintre ultimele dorințe ale lui Alexandru cel Mare, ca Vestul să fie contopit cu Estul prin societate, artă și legături de familie.

Pe măsură ce secolele au trecut, acestă cultură elenistică cu o religiei budistă și-a dezvoltat propria artă, din care făcea parte și Buddha din Bamiyan. Bamiyan este un oraș din Afganistan care se află pe Drumul Mătăsii.

În jurul acestui oraș, în valea Bamiyan, câteva mănăstiri budiste au fost construite de călugări și asceți, ca centre de artă, filosofie, religie și cultură. Câțiva dintre ei au devenit pustnici și au trăit în peșteri săpate pe marginile munților.

Imensele statui ale lui Buddha au fost numite: „Buddha de Est”, acesta avea 38 m și a fost construit în anul 570 d.Hr. Cea de-a doua a fost numită „Buddha de Vest” și avea 55 m și a fost construit în anul 618 d.Hr.

Statuile au fost rezultatul dezvoltări ulterioare ale artei Gandhara. Au fost pictate pentru a le spori expresia, prima fiind pictată cu mai multe culori, iar a doua cu roșu carmin. Statuile au fost însoțite de numeroase peșteri și suprafețe decorate cu picturi murale colorate.

Frumusețea lor a fost menită să inspire stări superioare de conștiință care să prețuiască și să orienteze în viață, păstrând în perspectivă și atitudine, lucrurile mai importante din viață.

Și de a oferi resurse pentru a îndura și a prospera în viață, printre momente de durere și pierdere a oamenilor iubiți și a lucrurilor prețuite, a tinereții fericite și a sănătății puternice, a pierderii corpului și a minții.

Aduceri aminte ființelor umane că permanența nu le-a fost oferită de existență.

Luna a răsărit și a apus de mii de ori, soarele a răsărit și a apus de mii de ori, mareele au plictisit mările și au încercat să se prindă de țărmuri de miriade de ori, dându-le la fel de usor drumul de miriade de ori cum mătasea pierde mirosul pielii parfumate.

Piatra a fost coruptă de memorie, iar oamenii au uitat că acestea erau statui ale lui Buddha, ale iluminării, simboluri ale capacității de a transcende instinctele, dorințele, lupta, războiului, cuvintele.

Capricioasa uitare a învins tăria pietrei, iar oamenii au uitat că aceste artefacte ale amintirii de a trăi cu calm, empatie și respect pentru toate ființele și timpul lor acordat de viață sub soare, s-au stins.

Ca în trecut, așa și în prezent. Cunoaștem numele omului care a ordonat distrugerea acestor statui declarate idoli nesfinți în 2001, dar nu cunoaștem numele celor care le-au construit cu devotament și le prețuiau ca locuri de meditație pentru inspirație către o experiență mai profundă, semnificativă și calmă de a trăi ca ființe umane.

Se spune că prima generație construiește, a doua întreține, iar a treia distruge, neînțelegând valoarea sau relevanța lumii în care trăiește. Uneori nici nu-și mai amintește faptul că este o verigă din lanțul generațiilor.

Prezentul devorează semnificația trecutului, în timp ce viitorul va învăța din brutalitatea prezentului, o brutalitate care ne-a însoțit toată istoria noastră. Tiranii sufocă istoria prin fier și foc, arzând în amintirile noastre faptele lor, în timp ce oamenii calmi le îndură ambițiile distructive încearcând să-și protejeze viața și sunt uitați.

Să-ți amintești, de asemenea, de făcători de pace și să-i admiri cel puțin pe jumătate ca pe lorzii războiului din fiecare secol care ne captivează atât de mult atenția și fascinația. Deși statuile lui Buddha din Bamiyan au fost distruse și au fost supuse schimbării, timpul a fost mult mai generos cu ele decât cu autocrații și războaiele lor. Pacea și calmul persistă mereu mai mult ca războiul și ostilitatea.

About Me

When life is hard, we need to change. When we suffer we need to transform. Suffering never left us as it found us. Its effect on man is either to fragment or to transform him, but it never leaves us the same as it found us.

Exactly in this moment of transition, psychotherapy and counseling offer their unique value, accompanying man among the highest and lowest moments of his existence, giving him an opportunity for reflection, deepening the way he understands his life, changing himself, and his environment, and transforming himself.

Hi! I am Lucian and I am an integrative psychotherapist, a philosophical counselor passionate about accompanying people in this process. My expertise is focused on the processes of change and transformation of people, and my professional efforts are dedicated to healing human suffering and creating together a new way of being in which authenticity, receptivity, and vulnerability are not impediments, but resources in the service of humanizing yourself and the life you will live.

Let's talk!

Change and Transformation are my passion and expertize

+40742381743 Privacy Policy